Cape Finisterre, Spania
mai 2016
Nici prin gând nu-mi trecea că primul meu articol pe blog nu va fi despre plante sau produse naturale, dar astăzi m-am gândit să încep printr-o poveste despre cele două călătorii ale mele către două capete diferite ale lumii.
Împlinisem 30 ani, lucram la o companie multinațională de 6 ani, achiziționasem un credit imobiliar pentru un apartament decent în Timișoara chiar cred că din afară părea că toate îmi merg bine. În schimb, la mine-n suflet era război și mai puțină pace, căutam ceva dar nici eu nu îmi dădeam seama ce. Mânată de căutarea acelui ‘ceva’ hotărăsc că este vremea unei experințe altfel și pornesc în ceea ce credeam eu că va fi o călătorie revelatoare- Camino de Santiago pe bicicletă. Camino este un pelerinaj care traversează Spania de la granița cu Franța până aproape pe coasta vestică a Spaniei, până în Santiago de Compostela. Nu era deloc întâmplătoare alegerea acestui traseu pentru călătoria mea în căutarea sensului, locuisem din 2007-2008 chiar în Santiago. De-a lungul șederii mele în Santiago întâlnisem mulți pelerini și auzisem multe povești despre acest traseu, cum mulți și-au găsit menirea, alții au terminat doctorate, alții s-au stabilit în Santiago deci așteptările mele erau pe măsura poveștilor. Cum așteptările îmi erau setate de la bun început și cum deja împlinisem 30 de ani, o vârstă veritabilă pentru un solo de 1400km pe bicicletă într-o țară care îmi era deja dragă și o limbă pe care o stăpâneam, nu a rămas decât să pun la punct traseul și să pornesc la drum.
în mai 2016 mi-am luat concediu o lună de la lucru, am închiriat o bicicletă care mă aștepta în Santander, un rucsac de 10 kg și un drum spectaculos de coastă de parcurs. Aveam un plan pe care, din păcate, l-am respectat până la final. Spun din păcate pentru că acum uitându-mă în spate am parcurs această călătorie ca la scoală- plec din punctul A trebuie să ajung in punctul B, odată ce am ajuns cu bine în punctul B călătoria se consideră un success. Am traversat plaje sălbatice, am facut sand-biking, push-biking, mud-biking, rock-biking, am văzut sate părăsite, am văzut lucruri și locuri așa faine pe care nici nu pot și nici nu vreau să le descriu, am întâlnit puțini oameni pentru că nici nu îî căutam, eram nu-i așa într-o călătorie solo către sens și sine. Bullshit, eu eram cu checklist-ul la mine. Am ajuns, am plecat, am văzut și hai acasă.
Prima călătorie în căutarea sinelui ușor pe fugă. Termin drumul până în Santiago mai repede decât estimasem, evident, așa că am hotărât să continui până la Cabo Finisterre, capătul cel mai vestic al Spaniei. Timpul pe care l-am ‘câștigat’ mi-a dat șansa să străbătat și mare parte din Costa da morte (Costa morții), o coastă spectaculoasă pe bicicletă și extrem de ușoară, Galicia nu are prea multe dealuri. Întoarsă acasă concluzionez ceea ce deja știam că nu îmi este frică de necunoscut, că fizic pot duce mult și că nu s-a pogorât către mine nicio revelație în această călătorie.
Punta Arenas, Chile.
6 ianuarie 2018
Căutarea continuă evident poate cu mai multă ardoare după prima călătorie în căutarea sinelui astfel că după un an jumătate plec către un alt capăt al lumii, Patagonia. Pentru că era prima oară când părăseam continentul și pentru că cea de-a doua călătorie era de două luni chiar în the Kingdome of far far away, atât de departe încât tatălui meu nici acum nu îî vine să creadă că totuși am fost literalmente la capătul pământului, nu am plecat singură ci cu o prietenă.
Învățasem din experiența anterioară că dacă nu îți permiți să trăiești un pic de necunoscut, un pic fără plan nu ai nicio șansă să întâlnești altceva decât ceea ce știi sau ceea ce ești pregătit să găsești. Chiar și așa și de data asta am făcut un plan, am luat bilete de avion care să ne ușureze oareșcum călătoria. Da, logistic uneori necesar, dar orice plan de acasă te limitează. Are să fie o călătorie memorabilă din multe puncte de vedere, o călătorie cu mulți oameni trecători în povestea noastră și personaje colective, despre care voi vorbi cu alta ocazie, care aveau să îmi impacteze viața mai mult decât mi-am dat seama atunci și acolo.
Una din poveștile mele preferate este legată de timp. Percepția timpului este dată de noi, urgența lucrurilor este tot a noastră. Spre exemplu eu nu am auzit niciun chilean sau argentinian plângându-se că trebuie să aștepte un autobuz ba din contră dacă autobuzul întârzia 2-3 ore fie beau o bere fie se puneau la umbra unui copac și mai trăgeau un pui de somn.
Oamenii la capătul pământului nu sunt lipsiți de necazuri și adesea nu sunt mai bogați ca noi dar sunt tot timpul zâmbitori, au chef de o glumă, dansează, cântă și se raportează la viața cu mult umor și nu le este frică să fie afectuoși unii cu ceilalți.
Aveau să fie 2 luni pline de locuri care ne-au tăiat respirația prin frumusețea lor. În fiecare zi eram convinse că am văzut cam tot ce era de văzut și că nimic nu poate fi mai frumos ca ce am vazut ieri și în fiecare zi Patagonia ne lua prin surprindere prin alte peisaje de poveste.
A doua călătorie către un alt capăt al lumii a fost mult mai spectaculoasă. Mult mai autentic trăită, cu ceva insight-uri dar din nou departe de mine revelația sinelui așteptată. Nici măcar Siddhartha lui Hesse nu mă învață nimic aproape, haha.
După 2 luni mă întorc acasă cu o groază de povești, cu multe locuri pe care vreau să le revăd sau să le explorez mai mult dar rămân tot eu, omul iubitor de munte blocat într-un oraș plat, tot eu Oana un om intr-o companie in fata unui calculator 10+ ore/zi.
Semenic, România.
ianuarie 2021
Astăzi vorbesc cu o prietenă să mergem pe Semenic, un munte mic și cum ne place nouă să îl numim un munte de prieteni.
Hotărâm să mergem la zăpadă, să mergem cu schiurile de tură și ajunse acolo mai luăm cu noi un alt prieten și facem o tură foarte ușoară, ca o plimbare prin parc cu schiurile pe muntele nostru plin de ceață dar cu zăpadă proaspătă. Aș putea zice că a fost o primă tură aproape banală pe munte, o tură într-un munte pe departe cel mai frumos din lume, dar cu toate astea după 5 ani de la prima călătorie către un capăt al lumii este pentru prima oară când nu vreau să lungesc plimbarea, nu vreau să mai merg pe o alta tură, nu vreau să schimb nimic, mă mulțumesc cu plimbarea aia simplă într-o zi de joi cu 2 prieteni și un câine.
Mă simt privilegiată că pot să petrec 2 ore pe un munte anonim, în natură, cu gândurile și speranțele la locul lor, fără destinație doar cu un sentiment de acum și atât cât este, este bine.
Călătoria mea în căutarea sensului este departe de a fi îndeplinită, revelația cu siguranță și dacă a fost sau va veni, eu sigur nu o voi vedea, astfel că decid să nu îî mai dau importanță:)
Ceea ce fac în fiecare zi și timpul petrecut în natură îmi arată că am pornit în călătoria bună fără așteptări luând fiecare zi așa cum vine, făcând ceea ce îmi place și învățând în fiecare zi ceva nou. Doda este cu siguranță partea cea mai importantă de pe tot parcursul celor 5 ani despre care vă voi povesti mai pe îndelete într-o altă noapte plină de gânduri.
Rămân tot eu după ziua de astăzi, Oana Doda- un om care a renunțat la confortul orașului și la un job bine plătit în favoarea sentimentului trăit astăzi.